Despre criza de la mijlocul vieții

Ajunși la jumătatea vieții, descoperim, uneori cu surprindere, că nu mai suntem tineri, că semnele trecerii timpului încep sa fie vizibile, recunoaștem schimbările care au apărut atât în plan corporal, cât și în plan personal, social și profesional. Și apar întrebările: Spre ce mă îndrept? În ce direcție merg?

Răspunsul dat în adolescență nu mai este valabil, pentru că, de aceasta data, suntem conștienți că timpul personal este finit. 

La 1 ianuarie 2020, la nivelul României au fost raportați 3,651,239 milioane adulți cu vârsta între 40-60 de ani, ce locuiesc în mediu urban. Aplicând un procent de 10%, cât a reieșit, conform studiilor, că este incidența crizei vârstei de mijloc, rezultă un potențial de 365,124 adulți care se confruntă cu criza vârstei de mijloc. Un număr suficient de mare pentru a ne apleca asupra acestui subiect. 

Studiile privind psihologia vieții adulte au devenit interesante pentru cercetători începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea. În anii `50 Erik Erikson a scris teoria sa privind etapele dezvoltării umane și a postulat că fiecare etapă este caracterizată printr-o “criză”, de fapt un conflict psihologic comun tuturor, care odată depășit asigură trecerea spre următoarea etapă de maturizare.  

Psihiatrul elvețian Carl Gustav Jung și ulterior alți psihoterapeuți formați în metoda analitică jungiană  au descris pe larg procesul psihologic complex din a doua jumătate a vieții. Psihanalistul  Elliott Jaques a introdus în anii ’60 termenul de criza vârstei de mijloc și curând acesta a intrat în vorbirea uzuală, oferind o explicație facilă pentru anumite acțiuni și comportamente diferite față de normele colective. 

Bărbatul care la 40 de ani își găsește o femeie mai tânără drept parteneră, sau care devine preocupat dintr-o dată de propriul corp și se apucă de sport și dietă, femeia care după o viață dedicata soțului și familiei decide să învețe o profesie nouă și se apucă de studii, individul care se întoarce la o carieră artistică abandonată în tinerețe. 

Oricare ar fi aceste fapte, ele sunt judecate și etichetate drept „criză”. Criza jumătății de viată este încă un subiect controversat, iar studii ample au fost făcute mai mult în civilizațiile vestice. Nu pare a fi un fenomen universal, deși indivizi din diferite culturi experimentează asemănător trecerea anilor. 

Ceea ce ar putea fi comun sunt întrebări legate de sensul lucrurilor și al vieții, preocupări universale ce apar în momente cheie ale existentei. Aceste momente sunt de cele mai multe ori precipitate de evenimentele dramatice din exterior:  boala gravă a cuiva apropiat, moartea unui prieten sau pur și simplu o criză maritală pun individul poate pentru prima dată în contact cu întrebarea eternă și legitimă a sensului existenței sau cu angoasa în fața morții. 

Sunt diferențe mari privind felul în care este discutată criza vârstei de mijloc la femei și la bărbați. Este suficient să ne amintim că despre un bărbat cu părul ușor încărunțit se spune că este mai atrăgător, iar același lucru la femeie este considerat semn limpede de îmbătrânire. 

Dacă pentru femei în centrul preocupărilor se află cariera, după ce au fost mai legate de familie cât timp copiii erau mici, pentru bărbați aspectul principal al crizei de la jumătatea vieții este relaționarea în cuplu, dat fiind că mare parte a perioadei anterioare a fost petrecută mai mult în activitățile profesionale, doar weekendurile fiind deseori rezervate vieții de familie. Într-un fel, fiecare se orientează către aspectul neglijat, lăsat în umbră până atunci, iar conflictele încep să se manifeste. 

Un alt aspect este că cele mai multe studii au fost făcute despre bărbați, abia in ultimii anii apărând cercetări extensive despre cum fac față femeile vârstei de mijloc. 

Perioada adultă cuprinsa între anii 30-70, cu mijlocul între 40-60, este însoțită de cele mai variate și mai provocatoare evenimente: activitate profesională intensă, viața familială intrată într-o relativă rutină, grija pentru copiii care devin adolescenți, primele semne ale îmbătrânirii corpului, primele boli, îngrijirea părinților vârstnici. 

Criza vârstei de mijloc nu e un moment singular, ci o perioadă de tranziție, de durată, ce poate fi însoțita de simptome de depresie, pierderea interesului pentru activitățile obișnuite, iar uneori de dorința de schimbare și aventură. Simptomele sunt un semn că în psihic se pun în mișcare procese complexe,  în special inconștiente, care dacă sunt corect interpretate pot  aduce răspunsuri valoroase. 

Întrebările profunde despre cine este individul de fapt, care îi sunt nevoile și aspirațiile, cum a fost viața de până acum și cum dorește să o trăiască în continuare sunt necesare, pentru ca ele pregătesc terenul următoarei etape de viață. 

Apariția momentelor de criză depinde de felul în care persoana respectivă și-a dus prima jumătate a existenței, dacă a trăit sau nu în acord cu potențialul și cu dorințele sale cele mai intime, ce și cât anume a fost reprimat în favoarea unei bune adaptări sociale. 

Cu cât există mai mult material reprimat și cu cât diferența între Eul construit social și Eul autentic este mai mare, cu atât mai acute și dramatice vor fi crizele pe care individul le trăiește, pentru că va trebui să reușească împăcarea a două perspective foarte îndepărtate una de cealaltă. 

De exemplu, femeia care crede cu tărie ca nu-și va înșela niciodată soțul, dacă ajunge în această ipostază va avea de împăcat, cu multă suferința, idealul pe care și-l construise cu realitatea faptelor care s-au întâmplat. Omul de afaceri care și-a construit cariera împins de cerințele parentale și a lăsat în umbră talente artistice valoroase, se poate trezi la mijlocul vieții întrebând-se care îi sunt de fapt adevăratele însușiri. 

Cel intrat în criza de la 40 de ani nu „o ia razna“ din cauza inconștientului, conștientizarea limitelor proprii este însă dificilă. Dacă până acum viitorul era considerat cumva nelimitat, la 40 de ani timpul personal devine finit și apare situația de a renunța la fantasmele de omnipotență și omnisciență, la fantasma de a fi nemuritor, care s-ar fi putut menține nestingherite în inconștient. 

Această criză poate fi și o rampă de lansare. Este greu de crezut că ar putea exista creștere și dezvoltare fără tulburare, fără neliniște, fără regrete. Orice trecere de la o perioadă la alta presupune nu doar un câștig, ci și o pierdere a beneficiilor perioadei anterioare. E un fel de doliu care trebuie traversat. Depășirea cu succes a acestei perioade aduce cu sine o creștere și îmbogățire a personalității.